patinaj ninsoare  Am mai auzit de patinaj artistic, de patinaj viteză… de patinaj ninsoare nu știu nimic, îmi pare rău!

fu Și? Cum fu? Fu tare?

despre papuci Despre papuci numai de bine. 

mi-e greu La tăți ni-i greu! Da’ nu dispera, se rezolvă până la urmă.

model cv mini interviu Curiozitatea mea e ce e ăla MINI interviu? Există și MAXI, MICRO sau EXTRA interviu? Poate or fi și nu știu eu

cate limbi straine poate un adult sa invete Măi eu zic că atâtea câte intră. În cap, zic.

ce inseamna cei sapte Cei șapte ce? Cei șapte pitici? Măgari? Că sper că de cei șapte ani de acasă știi deja …

pe cand nunta si la voi Măi, mersi de întrebare… încă nu ne-am hotărât. Sunt curioasă de fapt ce ai vrut să afli cu această căutare pe gugăl….

o floare … o atenție, o măslină….

ce se zice cand inviti la nunta Este vreo formulă magică? Spui și tu salut, ce mai faci, am plăcerea să … chestii din astea… 

cum se avata o limba straina Cred că mai întâi trebuie să o înveți pe asta a noastră

la curtea regelui arthur rezumat scurt Cel mai scurt, da?

cine a inventat pubelele Un om bun, zic zău!

ce este sportul Sportul iaște acel ceva care ne gâdilă mușchii într-un mod plăcut!

poti sa scoti bani de pe card daca nu stii parola? Aici trebuie să fie vorba de vreo gagică care atentează la cardul consortului ei pentru o scurtă destrăbălare la shopping. Așa-i, fată? Da’ nu se poate fără “parolă”, să știi!

nu vreau sa invit o persoana Păi nu o invita! Cine te forțează?

am fost intr-un city break  Și eu! La tine cum a fost?

opere dea lui paulo coelho Faci execiții de citit? N-ar fi rău să înveți cum stă treaba și cu scrisul!

au trecut repede zilele de craciun Trecut-au, ‘șa-i?

poti scoate bani dupa card daca este expirat După blocuri, după card, după ochii mei care mă “doare” când văd d-astea

cum ne inbracam daca suntem anorexice Cred că problema nu e în vestimentație, ci de cu totul altă natură și sper că o tratezi corespunzător!

1. Sănătatea este averea noastră cea mai de preț, de aceea trebuie păstrată și ocrotită atât cât ne stă în putință. Am învățat că alimentația și sportul au un rol deosebit în acest sens și de aceea încerc să mănânc cât pot și știu eu de bine (și să mă informez în acest sens) și să fac cât mai mult sport.

2. Avem puterea de a renaște din propria cenușă. Orice necaz sau problemă am avea, orice suferință și oricât de mare și de imposibil de depășit ar părea, nu trebuie să disperăm sau să considerăm că viața noastră nu are niciun rost. Un nou sens, o nouă motivație de a continua va apărea atunci când ne așteptăm mai puțin iar timpul va cicatriza orice rană, oricât de adâncă.

3. Este imposibil să mulțumești pe toată lumea. Cu siguranță, orice aș face și oricât m-aș agita pentru ceva, se vor găsi cârcotași cărora să nu le convină soluția aleasă de mine sau modul cum am procedat într-o anumită situație. Iar dacă eu voi face un scop din a mă face plăcută tuturor sau din a împăca pe toată lumea, nu numai că nu voi reuși, ci voi fi și veșnic stresată de această idee și în final nefericită în orice întreprind.

4. Familia este pe primul loc. Este o greșeală să îmi neglijez familia pentru orice sau oricine altceva. Doar familia mă susține necondiționat și va fi alături de mine în situații mai grele.

5. Trebuie să încerc mereu să apreciez ceea ce am și atunci când am. Avem tendința de a considera că tot ce este lângă noi la un moment dat va fi acolo mereu pentru că este al nostru și ni se cuvine. Iar când ne dăm seama că nu e chiar așa este poate prea târziu. De aceea trebuie să încerc să nu uit că totul se poate pierde într-o clipă și, în ciuda faptului că tendința de care vorbeam se manifestă și la mine, să mă bucur și să respect ceea ce am.

6. Să imi respect promisiunile.  Și dacă nu reușesc să o fac, să am cel puțin un motiv întemeiat pentru asta și să anunț persoanele implicate din timp pentru a se putea descurca altfel. Unul dintre cele mai urâte lucruri este să promiți ceva și mai apoi să dispari ca măgarul în ceață lăsându-i baltă pe cei care se bazau pe promisiunea ta.

7. Să nu împrumut bani sau alte bunuri. Nici eu către alții dar nici eu de la alții. De multe ori am pierdut prieteni dându-le bani imprumut si de aceea am ajuns la concluzia că este mai bine să rămân și cu banii și cu prietenii decât fără amândouă. Banul modifică omul și îl face să își piardă adesea integritatea. Și pentru că nu dau bani, nici nu cer. Prefer să mă întind exact atât cât îmi permite plapuma.

8. Să fiu mai organizată și mai calculată. Nu am ajuns să fiu un model de chibzuință când vine vorba de cheltuieli și nici nu cred că îmi doresc asta. Dar am învățat să găsesc un echilibru între cheltuielile necesare și cele de plăcere. Și la organizare mai am de lucru, dar oricum mi-am îmbunătățit această abilitate față de acum câțiva ani.

9. Să mă bazez cel mai mult pe mine însămi și să nu am așteptări majore de la ceilalți de la oameni, pentru că risc să fiu dezamăgită. Bunul simț nu este o calitate prea des întâlnită și greu găsești persoane care să facă ceva fără a aștepta altceva în schimb.

10. Totul în viață trebuie să fie moderat. Aici mă refer la orice: distracție, muncă, alimentație, sport, bani și absolut orice altceva. Nu este bun nimic în exces dar nici lipsa totală nu este indicată.

11. Viața este scurtă, dar frumoasă.

Leapșa merge către orice doritor/doritoare.

Purtați încălțămintea prin casă

Dacă aveți o pereche nouă de pantofi, de exemplu, și vreți să îi purtați la birou, la nuntă sau la alt tip de evniment, musai să îi treceți prin proba asta. În felul acesta piciorul se obișnuiește cu încălțările și cel mai important, încălțările se adaptează piciorului. Cu alte cuvinte și mai pe românește, papucii se lasă, mai ales dacă sunt din piele.

Dacă pantofii sunt destul de ficși pe picior, o idee este să îi încălțați prin casă cu o pereche de șosete. Șosetele să nu fie din alea prin care se vede de subțiri ce sunt, că atunci le luați degeaba, dar nici șoșoni de lână (cred că ați prins ideea ).

Eu am adoptat tehnica asta 3 zile la rând ultima oară când am avut de încălțat pantofi noi și rezultatele au fost foarte bune. Nu am avut deloc bătături, spre deosebire de alte dăți când mă întorceam acasă cu o adevărată colecție.

Faceți un scurt test de confortabilitate

Dacă știți că respectiva încălțăminte va trebui purtată la un eveniment lung sau poate la birou, este bine să testați cât de confortabil stă piciorul în ea înainte să vă aventurați. Adică mergeți undeva unde aveți de stat puțin ca să vedeți cum se simte piciorul în ei. Chiar dacă la proba din magazin ați avut impresia că încălțările sunt foare confortabile, e posibil să nu simțiți la fel după o oră de purtat efectiv.

Așa că mergeți să luați masa pe undeva, într-o scurtă vizită sau în orice alt loc unde nu stați mai mult de 2-3 ore (în caz că e vreo problemă “tehnică”).

Procedând așa am eliminat din schemă o pereche de pantofi vizați pentru o nuntă. După 2 ore de stat în ei simțeam pur și simplu că îmi iau foc picioarele pentru că aveau o talpă foarte rigidă și piciorul obosea repede în ei.

Luați întodeauna la voi niște plasturi

Chiar dacă ați folosit cele două metode de mai sus, tot există o mică șansă ca respectiva încățăminte, după ore bune de purtat și țopăit în ea, să vă jeneze. Pentru astfel se situații este bine să aveți la voi vreo doi plasturi pentru intervenție rapidă la locul cu pricina. Fac minuni, pe cuvânt. Fără ei mi-aș fi stricat cheful de vreo câteva ori.

Probați încălțămintea pe distanțe scurte

Ultimul dar nu cel din urmă sfat este legat de testarea încălțărilor pe distanțe scurte. Pe cât de ciudat sună pe atât este de important, mai ales când pe jos este umed sau zăpadă. Încălțați-vă cu papucii cei noi și dați o tură prin jurul blocului. Este suficient pentru a vă da seama dacă faceți patinaj artistic sau puteți merge cu încredere și pe distanțe mai lungi.

Asta am învățat-o chiar ieri când, dintr-un noroc chior, am ieșit până la mașină cu încălțările pe care urma să le iau a doua zi la serviciu. Eu sunt o persoană care nu înjură în mod uzual, dar aseară am scos pe gură niște expresii pe care nici eu nu știam că le cunosc. Asemenea scheme de break dance nu am făcut în viața mea și zic mersi că nu am ajuns înapoi în casă cu vreo extremitate ruptă. Spre ghinionul meu în fața blocului se parca molcom un vecin, așa că umilința mea nu a scăpat nevăzută și probabil că omul a tras o porție de râs copioasă. Nu pot să îl condamn pentru că eram de râsul curcilor. Dar fără acest mic test, făcut involuntar, poate aș fi mers azi la muncă cu acele cizme nenorocite și aș fi oferit un spectacol pe cinste colegilor la prânz când s-a mers la masă pe jos și la un local mai îndepărtat ca de obicei.

Cam astea sunt experiențele și sfaturile mele într-ale pantofilor la prima lor utilizare. Voi aveți alte tipuri de sugestii asemănătoare?

Overtiming-ul nu trebuie să devină o obișnuință sau o cerință

Oricât de apreciat și încurajat ar fi overtiming-ul în unele companii, eu personal îl găsesc periculos pentru productivitate dacă se folosește în exces. Pe termen scurt poate fi benefic că un angajat se dedică muncii sale stând peste program și lucrând suplimentar. O săptămână de stat peste program, în condiții de termene limită sau urgențe de o anumită natură, poate aduce într-adevăr  un rezultat mai bun. Dar dacă această necesitate apare frecvent sau se extinde pe perioade îndelungate, atunci poate apărea o mare problemă : oboseala și uzura persoanei. De aceea eu cred că este o greșeală ca statul peste program să fie încurajat sau chiar impus vreunui angajat.

Oboseala scade randamentul și eficiența

Când este obosită, o persoană nu mai dă randament, își utilizează un procent mic din capacitatea sa de concentrare și în final rezultatul este o scădere a calității și cantității muncii în ciuda timpului petrecut la birou. Persoana petrece în medie 10-12 ore la birou iar rezultatul muncii sale poate fi comparat cu cel al unei persoane odihnite care lucrează  jumătate din acest timp. În plus, riscul de a face greșeli crește exponențial din cauza diminuării puterii de concentrare.

Timpul suplimentar petrecut la serviciu înseamnă timp mai puțin pentru relaxare și odihnă

De multe ori mi s-a întâmplat să încerc să forțez nota și să mă încăpățânez să termin un anumit subiect stând peste program și, în ciuda eforturilor, să nu reușesc să rezolv nimic seara, după o zi grea de muncă, iar a doua zi să termin în 10 minute ce cu o seară înainte nu am reușit în câteva ore. Ce am realizat? M-am obosit inutil și am petrecut câteva ore bune, peste program, cu rezultat ZERO. Ar fi fost mult mai benefic pentru mine să folosesc acele ore pentru odihnă sau pentru alte activități de relaxare.

Fixarea unor pauze și respectarea lor poate fi benefică. Persoana lucrează cu plăcere știind că în scurt timp munca va fi “răsplătită” cu o binemeritată pauză de odihnă. De aceea găsesc că este foarte important ca măcar pauza de masă (acolo unde ea există) să fie petrecută departe de birou. A nu se înțelege greșit că încurajez pauzele lungi și dese. Ele nu sunt cheia marilor succese, așa cum se zice în popor. Este nevoie de pauze moderate ca frecvență și durată.

Dacă este nevoie de overtime, undeva se greșește

În momentul în care se constată că ducerea la bun sfârșit a unei sarcini de serviciu necesită frecvent overtiming, atunci este clar că undeva există o greșeală. Fie persoana care execută respectiva sarcină nu are suficiente skill-uri pentru asta sau nu este suficent de concentrată pe subiect, fie timpul în care are de făcut acel lucru a fost estimat greșit de către manager etc. Oricare ar fi cauza, ea trebuie identificată și corectată, astfel încât nevoia de overtiming să fie eliminată.

Se poate ajunge și la probleme de comunicare în echipă

Atunci când membrii echipei devin obosiți și frustrați din cauza volumului mare de lucru și a statului peste program, este doar un pas până vor începe neînțelegerile și certurile. Oamenii devin iritați sau ușor iritabili, se comunică defectuos și, mai mult sau mai puțin voluntar, încep diverse acuze între membrii echipei.

Rezultatul final poate fi schimbarea job-ului

Oboseala și statul frecvent peste program cumulat cu apariția unor rezultate din ce în ce mai slabe în ciuda timpului prelungit petrecut la muncă poate duce în final la demotivare și nemulțumire. Lipsa de motivație aduce cu ea diminuarea implicării unei persoane în jobul pe care îl are și scăderea interesului pentru acel job. În acest mod, unul din pașii următori ar putea fi schimbarea locului de muncă.

Cred că ar mai fi multe de spus pe această temă, dar o să mă opresc aici pentru că risc să nu termin acest articol în viitorul apropiat Concluzia? Numărul de ore petrecute la birou nu este direct proporțional cu valoarea rezultatelor obținute. Contează mult mai mult energia și concentrarea cu care ne facem treaba iar energia noastră trebuie regenerată prin odihnă și relaxare.

Note:

• Prin muncă înțeleg că un om își face treaba cu adevărat (nu printre 2 filmulețe pe youtube) iar faptul că stăm la birou și admirăm pereții nu înseamnă că am muncit
• Prin overtiming înțeleg petrecerea de timp suplimentar la birou lucrând pentru a termina o anumită lucrare, nu faptul că se stă la muncă până la ora 22 în condițiile în care persoana în cauză a început efectiv să lucreze abia după pauza de masă pentru că anterior s-a delectat cu diverse filmulețe, pauze de cafea sau alte activități non work related.

Sper doar ca până mâine să îmi revin, căci am planificată o nouă rundă de ski, avându-l ca monitor pe domul MadMe. Iar faptul că vremea este de partea noastră și că ninge neîncetat nu poate decât să ne bucure.

Retrospectiva săptămânii ăsteia mă face să mă gândesc că ar trebui totuși să țin seama de acest proverb de acum încolo. Să vă povestesc de ce :

Săptămâna am început-o oarecum ciudat. Luni am crezut că e …. marți! Mbun, a durat ceva până m-am prins că sunt pe altă lume dar în final a devenit evident: prea toată lumea făcea activități de “lunea” iar calendarul de pe desktop aproape că țipa că e Monday . Cred că supradoza de adrenalină (specifică începătorilor) de la ski-ul din weekend m-a dat peste cap. M-am scuturat puțin, am băut o cafeluță și mi-am dat cu apă rece pe față și am intrat și eu în rând cu lumea.

Așa am crezut eu cel puțin. Asta până a doua zi, respectiv marți, cand am crezut că e … miercuri! Așa că m-am trezit vorbind:

- Auzi, da’ tu nu mergi azi la fotbal? (Miercurea domnul MadMe are oră de fotbal cu băeții)

Drept pentru care mă trezesc cu o privire caldă și plină de compasiune de la domnul MadMe care îmi explică gentil:

- Draga mea, revino-ți! Azi e marți! Pe ce lume trăiești? (Hmmm, bună întrebare)

Așa că dă-i iarăși cu scuturatul și cu apă rece pe față (fără cafea, că era seară ) pentru a reveni cu picioarele pe pământ.

Credeați că asta a fost tot? Greșit. Ieri dimineață, adică miercuri, mă apucă pe mine așaaa, subit, curiozitatea și intru pe blog ca să văd ce mai zice nou zelist-ul care se actualizează … joia. Văd cifrele (neschimbate, evident), mă mir de coincidența de a fi două săptămâni pe exact aceeași poziție și trec mai departe, la alte activități, fără să mă prind. Toate astea până îl văd pe domnul MadMe că își împachetează echipamentul de fotbal pentru a-l avea la îndemână pentru meciul de miercuri. Meciul de … miercuri?  Și atunci s-a aprins un beculeț, joia a redevenit miercuri, coincidențele nu au mai fost coincidențe și eu am picat de pe norișorul meu plutitor înapoi pe pământ.

Sper ca azi ( căci încă nu s-a încheiat ziua și deci un mic risc de confuzie tot mai există ), să se încheie lanțul ăsta al slăbiciunilor pentru că, oricâte impresii greșite am avut eu săptămâna asta, de departe cea mai dezamăgitoare ar fi aceea în care mi-aș da seama că vineri seara, punctul de intrare în weekend și momentul meu maximă relaxare, este de fapt doar … joi.

Pentru că nu m-am îndurat să fac curățenie totală și să elimin oamenii din blogroll pe criteriul pe care mi l-am fixat.

Nu am reușit să mă despart, practic, de niște bloguri pe care le citeam cu drag pe vremea când erau active. Le-am lăsat în continuare acolo la dospit în speranța că autorii lor vor regăsi într-o zi cheful de scris și vor răsări din nou în blogosferă. Și nu ar fi păcat ca eu să nu fiu pe fază? Am șters doar bloguri care au dispărut ele însele definitv pentru că așa au ales autorii lor.

Plus că ar fi culmea ca tocmai eu, care știu cum e să nu ai timp sau chef de scris și să lipsești perioade lungi din mediul online, să taxez alte bloguri pentru că fac același lucru.

Cu toată această “curățenie de primăvară” pe care am încercat eu să o fac aici, mi-am demonstrat încă o dată că sunt genul de persoană care se atașează de oameni, de amintiri, de locuri sau de obiecte și căreia, indiferent cât de “prăfuite” sunt, îi vine greu să se despartă de ele. Poate de fapt toate acestea nu semnifică decât o frică de a rupe legături pe care nu aș mai ști să le refac sau de a pune punct unor etape spre a începe altele noi, necunoscute.

Așa că le tot retrogradez, le tot mut din sertar în sertar, de sus în jos. Și abia după ce au trecut prin toate sertarele pe care mi le-am putut eu imagina apare posibilitatea de a reuși să mă despart de ele. Mi-e greu să rup legături.

Voi cât de ușor reușiți să ștergeți “link-uri”, de orice gen ar fi ele?

Și pe principiul “ai grijă ce îți dorești că s-ar putea să ți se întâmple“, visul meu din copilărie s-a adeverit iar acum percep timpul exact cum speram: pe fast forrward. Cu cât am înaintat în vârstă, cu atât s-a diminuat timpul pentru mine.  Rutina de zi cu zi și grijile cotidiene contribuie din plin la această percepție. Orele Zilele Anii trec pe lângă mine și nici nu îmi dau seama când. Și ciudat este că, în ciuda acestei accelerări nebune a timpului, uneori, în situații mai dificile, tot am remarci de genul “Of, nu se mai termină ziua asta odată!”.

Odată cu inversarea polilor în ceea ce privește percepția timpului, s-a inversat și dorința mea: acum aș vrea ca uneori timpul să treacă mai încet, să mă pot bucura pe îndelete de tot ceea ce fac și să nu mai am impresia că trăiesc tot pe fugă.

Știți filmul acela în care personajul principal avea o telecomandă universală cu ajutorul căreia putea controla timpul? Putea oricând să pună pe pauză lumea înconjurătoare, să îi amuțească sunetele sau să salte în timp înainte sau înapoi, în funcție de conjunctură. Asta ar putea fi, aparent, ceea ce îmi trebuie mie…

Dar nu este așa. Pentru că, la fel ca în film, nu poți controla o entitate atât de puternică fără să plătești pentru asta. Nu putem sări etape din viață fără ca acest lucru să se întoarcă împotriva noastră. Orice experientă, plăcută sau neplăcută, își lasă amprenta asupra noastră și ne formează ca oameni. Așadar, sărind unele sau insistând asupra altora, devenim incompleți.  Fiecare lucru trebuie, cred eu, să se întâmple la timpul și în ritmul potrivit. Așa că, în final, vreau să las lucrurile exact așa cum sunt!

Voi ați vrea să aveți posibilitatea de a încetini timpul sau, dimpotrivă, de a-l accelera?